Prof. Dr. Ionescu-Tirgoviste despre trecut, prezent si viitor in neuropatia diabetica

„Diabetul este o boală blândă care muşcă tare”

 

 

Neuropatia diabetică a fost strâns legată iniţial de aşa-zisul picior diabetic – o complicaţie a sa mai severă, de gangrena diabetică şi de amputaţie. Întâmplător însă, această complicaţie finală este de natură mixtă, atât nervoasă cât şi arterială. Uneori predomină cea nervoasă, care este neuropatia diabetică, cea mai frecventă, care prin pierderea simţurilor nociceptiv, termic, dureros, vibrator permite apariţia unor leziuni cutanate bine tolerate sau nesesizate de către pacient, motiv pentru care deseori am observat lucruri extraordinare; de exemplu o fată tânără cu diabet zaharat de tip 1, cu neuropatie, care a venit cu o arsură pe toată faţa externă a coapsei şi gambei, pentru că într-o seară de iarnă a stat cu piciorul lipit de calorifer şi nu a simţit arsura care s-a produs. Sau, un pacient care a venit cu o piuneză în talpă, despre care nu şi-a dat seama că există acolo şi că a produs o leziune.

Pe de altă parte nu este rară situaţia în care diabetul este descoperit ca urmare a unei gangrene diabetice pentru care pacientul se prezintă la chirurgie. Iar cum chirurgii fac nişte investigaţii înainte de a interveni, constată că este vorba despre o glicemie mare şi că există un diabet necunoscut anterior, tocmai ca urmare a faptului că, aşa cum se spune, diabetul este o boală blândă care muşcă tare. Este acea formă care debutează foarte lent, nesesizată de către pacient, şi iată că apare şi complicaţia ei înainte de a se diagnostica boala de bază, fapt care poate conduce la un accident ce poate avea drept rezultat chiar pierderea piciorului. Aceasta se întâmplă deci chiar la „debut”, dar pun ghilimele pentru că probabil diabetul a debutat de fapt cu mulţi ani înainte şi nu a fost descoperit din vreme.

Prima lucrare importantă pe această temă aparţine profesorului Gheorghe Băcanu de la Timişoara, despre care cred că este probabil cel mai echilibrat diabetolog pe care l-a avut România după profesorul Ion Pavel. Profesorul Băcanu este o figură cu totul remarcabilă, a fost şi rectorul Universităţii din Timişoara şi primul care a înfiinţat un Centru de diabet după modelul celui din Bucureşti, făcut de profesorul Ion Pavel, cam în acelaşi timp cu centrul de la Craiova, fondat de doctorul Sfârlea. El a scris – în 1973, dacă îmi aduc bine aminte – într-o editură de la Timişoara, o carte care ar fi utilă şi acum, „Gangrena diabetică”.

Acesta a fost începutul. Sigur că în planul neuropatiei diabetice, aş spune că debutul a fost generat de grupul de lucru al Asociaţiei Europene de Diabet, care s-a numit Neurodiab şi care iniţial s-a axat pe neuropatia diabetică şi pe piciorul diabetic în ansamblul său.

Tonul a fost dat tot de Institutul „Nicolae Paulescu” în 1985, când s-a înfiinţat laboratorul de electrofiziologie, completat ulterior cu cel de telemedicină. În cadrul acestui laborator, noi am generat câteva metode originale de determinare a pragului de percepţie, cea mai cunoscută fiind cea de electropercepţie, printr-o metodă brevetată la vremea respectivă, urmată apoi de studiul sensibilităţii vibratorii şi termice, lucrări care au fost publicate în literatura internaţională.

Profesorul Ovidiu Băjenaru este primul dintre studenţii mei care şi-a făcut o lucrare de diplomă cu neuropatia diabetică. Al doilea a fost Cristian Guja, tot cu neuropatia diabetică, iar a treia a fost Ioana Berariu de la Braşov, tot cu o temă de acest fel. Iată că dintre cei care erau studenţi la vremea aceea, cel puţin unul, profesorul Ovidiu Băjenaru, este şi preşedintele Societăţii de Neurologie şi va participa la această nouă societate cu expertiza pe care o are într-un domeniu mult mai larg de preocupări.

Pentru neuropatia diabetică, metodele simple de diagnostic sunt suverane. Principala problemă este următoarea – şi o spunea profesorul Jean-Philippe Assal – unul dintre părinţii educaţiei, într-unul dintre capitolele mari din educaţie care se referă la prevenţia gangrenei diabetice, testând sensibilitatea extremităţilor inferioare. Acesta cerea să descalţi pacientul atunci când intră în cabinet pentru consultaţie, spunând că dacă poţi detecta o leziune cât de mică, aceasta poate să însemne salvarea unui picior care ulterior ar putea fi amputat. Vreau să spun că din 100 de amputaţii se consideră că 70 ar putea fi prevenite dacă medicul şi pacientul ar fi mai atenţi la cunoaşterea acestei complicaţii ce poate conduce la una dintre cele mai importante invalidităţi (care în absenţa unor proteze corespunzătoare, foarte costisitoare în prezent, pot face viaţa extrem de complicată). Nu mai vorbesc de amputaţiile bilaterale, care nu sunt nici ele rare la vârstele mai înaintate şi care ar putea fi în mare măsură prevenite dacă diagnosticul ar fi făcut cu aceste metode foarte simple, cu testarea cu filamentul acela sau cu tamponul de vată, pentru a detecta cu mare precizie prezenţa sau absenţa neuropatiei diabetice. Cred astfel că cel mai important lucru este să educăm generaţia tânără de diabetologi, să descalţe pacientul şi să urmărească prezenţa semnelor de neuropatie diabetică.