Prof. Dr. Doina Catrinoiu: Calitatea vietii pacientilor este grav afectata, ceea ce se rasfrange si asupra controlului diabetului

“Ajungem astfel în situaţia frustrantă în care tratăm corect un pacient, folosim scheme terapeutice complexe, dar neuropatia ne împiedică sa ne atingem targetul”

 

 

Având în vedere incidenţa diabetului în lume, desigur că neuropatia diabetică reprezintă o adevărată provocare, întrucât aceasta este cea mai frecventă complicaţie. De fapt este foarte greu să vorbim de frecvenţa cu care această afecţiune apare în populaţia diabetică, statisticile raportând o prevalenţă între 10% şi 80%, în funcţie de criteriile care au fost utilizate pentru diagnostic. Deşi a fost descrisă prima dată în secolul 19, mecanismele fiziopatogenice, diagnosticul şi tratamentul neuropatiei fac obiectul unor „dispute” ştiinţifice menite să clarifice numeroase aspecte atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales din punct de vedere practic, pentru medicul care are în îngrijire astfel de pacienţi. Ce poate fi mai dificil decât să controlezi o afecţiune la care cauza este foarte greu de controlat, sau mai bine zis una din cauze, diagnosticul se bazează în general pe simptomele pe care le descrie pacientul, iar tratamentul nu are de cele mai multe ori efectele pe care le aşteptăm. Desigur există o certitudine în ceea ce priveşte implicarea hiperglicemiei cronice în apariţia neuropatiei diabetice, având drept consecinţă creşterea concentraţiei intraneuronale de glucoză, ce se metabolizează pe calea poliolilor. Având aceste cunoştinţe, ne-am aştepta ca la pacienţii cu control metabolic bun afectarea neurologică să fie mai bună. În realitate, nu se întâmplă aşa şi de cele mai multe ori pacienţii se plâng de dureri intense şi impotenţă funcţională la nivelul membrelor inferioare. Durerile fiind mai frecvente în cursul nopţii, calitatea vieţii pacienţilor este grav afectată, ceea ce se răsfrânge şi asupra controlului diabetului. Ajungem astfel în situaţia frustrantă în care tratăm corect un pacient, folosim scheme terapeutice complexe, dar neuropatia ne împiedică sa ne atingem targetul. Desigur că pe plan mondial lucrurile se petrec aproximativ la fel, pacienţii au aceleaşi probleme indiferent pe ce continent trăiesc. Există unele diferenţe legate de sistemele de sănătate, unele făcând eforturi susţinute pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii la aceşti pacienţi, ceea ce la noi, din păcate, nu se întâmplă. Resursele terapeutice sunt şi ele limitate şi destul de costisitoare, ceea ce reprezintă o povară financiară atât pentru familie, cât şi pentru societate. Câteodată scenariul este şi mai dramatic, pacienţii ajungând la gangrene şi amputaţii. În asemenea situaţii, trebuie să recunoaştem că am pierdut bătălia cu neuropatia diabetică. Şi cum nouă, diabetologilor, nu ne place sa pierdem astfel de bătălii, nu ne rămâne decât să luptăm cu toate mijloacele, ceea ce şi facem zi de zi.

 

Care este situaţia din România

 

Din nefericire există o multitudine de probleme legate de pacientul din România. Una din ele este aglomeraţia de la uşa diabetologului şi orice s-ar spune nu poţi să faci un act medical de calitate dacă vezi 30-40 de pacienţi pe zi. Asta ca să mă refer în primul rând la rolul nostru, al diabetologilor, în monitorizarea şi tratamentul neuropatiei. În al doilea rând trebuie să recunoaştem că în România educaţia medicală a populaţiei este departe de a fi ideală. Deşi în toate centrele de diabet există materiale educaţionale care se referă în principal la îngrijirea piciorului diabetic, foarte puţini pacienţi fac lucrurile simple de inspecţie zilnică a piciorului sau de igienă minimă. Pentru că în Centrele de Diabet nu există un medic chirurg desemnat cu controlul periodic al piciorului diabetic, leziunile sunt descoperite tardiv, când singurul lucru pe care îl mai poate face serviciul chirurgical este amputaţia. De fapt, colaborarea noastră cea mai strânsă cu secţiile chirurgicale este în aceste situaţii nedorite, când aşa cum spuneam, nu facem decât să gestionăm un eşec. La ora actuală, pacienţilor care necesită încălţăminte specială din cauza unei leziuni determinate de neuropatie le este foarte greu să procure astfel de produse din cauza lipsei informaţiei şi, desigur, din cauza problemelor financiare. De aceea, când ne aflăm în faţa unui astfel de pacient, supravegherea trebuie să fie mult mai atentă şi colaborarea interdisciplinară mult mai strânsă. Greu, nu?

 

Creşterea calităţii vieţii

 

 În general acesta este un obiectiv foarte greu de atins. Asta pentru că medicul diabetolog singur nu are cum să îndeplinească toate obiectivele legate de screening, monitorizare şi tratament. Este nevoie de echipă medicală, în care fiecare să ştie clar ce are de făcut, să fie motivat şi sus ţinut de sistem. Un prim pas a fost făcut prin eforturile deosebite ale D-nei Prof. Maria Moţa, care a reuşit să scoată în sfârşit la lumină postul de asistent educator. Cred ca o mai bună educaţie în diabet va duce la scăderea numărului de amputaţii şi de alte complicaţii cronice invalidante ce deteriorează grav calitatea vieţii. Sper că nu vom fi nevoiţi să aşteptăm prezenţa asistentului educator în centrele de diabet din România. Doamne cum le mai aşteptam!

 

Pentru un management cât mai eficient al bolii

 

În ultima perioadă, perspectivele nu mi se par foarte încurajatoare şi îmi doresc din suflet ca pacienţii mei să nu simtă asta. Asociaţia Americană de Diabet şi Academia Americană de Neurologie au stabilit un consens privind definiţia neuropatiei diabetice şi managementului acesteia. Coordonarea acestei probleme este îndeplinită cu mare profesionalism de colegul nostru, Conf. Dr. Ioan Vereşiu. Dar, din nou, ce poate face un singur om în avalanşa de probleme ce urmează după diagnosticul de neuropatie! Existenţa unei persoane desemnate special pentru îndrumarea şi tratarea acestor pacienţi ar fi un lucru extraordinar. Consider că orice secţie de chirurgie ar trebui sa aibă un medic desemnat pentru îngrijirea piciorului diabetic în scop profilactic. Din păcate sunt mult prea ocupaţi cu amputaţiile! Nu am dorit să fie aşa de sumbre perspectivele în România, dar poate că vom primi în sfârşit sprijin în îngrijirea unor astfel de pacienţi pe care de multe ori nu îi vrea nimeni. Nici măcar familia.